miercuri, 25 noiembrie 2015

Muzeul Național de Istorie a României

Muzeul Național de Istorie a României este cel mai important muzeu al statului român. Deține obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României din timpuri preistorice și până în perioada contemporană.
Muzeul a fost înființat în anul 1970, cu scopul de a ilustra evoluțiile culturale înregistrate de-a lungul tuturor epocilor istorice în spațiul geografic al României de azi. Sediul său este Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei.
Este cel mai important muzeu de istorie și arheologie din România, atât prin mărime (suprafață desfășurată) cât și prin patrimoniu; este, de asemenea, unul dintre cei mai importanți actori ai arheologiei românești contemporane și lider al arheologiei preventive (noțiune care se referă la săpăturile arheologice asociate unor investiții, pentru prevenirea distrugerii de patrimoniu istoric). Instituția are un site cuprinzător (mnir.ro), inclusiv o scurtă fișă a istoriei proprii, , descrierea structurii organizatorice (inclusiv scurte prezentări ale personalului de specialitate), pagini descriind evenimente, expoziții, etc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea devenea din ce în ce mai necesară construirea unui sediu central corespunzător, în măsură să asigure funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor Poștei Române.
1890. Construirea acestui sediu este solicitată Ministerului de Interne, de către directorul Mihail Suţu, prin raportul nr. 17 027. Generalul George Manu, atunci Ministru de Interne, dispune următoarele măsuri:
„Să se facă un proiect de lege pentru construirea unui palat, care se va prezenta Corpurilor legiuitoare în sesiunea ce va urma. Locul pe care se va construi va fi acelaşi cu exproprieri până la bulevard şi strada Academiei. Direcţiunea poştelor va întocmi un program de încăperile necesare şi se va ţine un concurs pentru facerea planurilor”.
5 mai 1890. Consiliul de Miniştri aprobă să se întocmească un proiect de lege pentru deschiderea creditului de 3 000 000 lei necesar construirii unui Palat al Poştelor şi Telegrafelor.
Pentru construirea Palatului Poștelor se aveau în vedere două terenuri situate în centrul Capitalei: unul aflat în faţa grădinii Cişmigiu și al doilea cuprins între strada Stavropoleos, calea Victoriei şi Biserica Sf. Dumitru. În final, a fost ales cel de-al doilea teren. Când, în cele din urmă, s-a întocmit proiectul de lege şi s-a stabilit locul pe care urma să fie construit Palatul Poştelor, se schimbă guvernul şi proiectul rămâne în dosarele Camerei deputaţilor.
Locul ales pentru construirea Palatului Poștelor are un bogat trecut istoric. Cu secole în urmă era vatra Bălăcenilor, unde s-a aflat cea mai veche mahala a Bucureştilor. Vornicul Badea Bălăceanu a ridicat aici, în anul 1654, biserica Sf. Dumitru. Constantin Brîncoveanu confiscă apoi locul, lăsând Bălăcenilor doar partea unde se află acum biserica Stravropoleos, dărâmă casele şi pe locul lor clădeşte, la sfârșitul secolului al XVII-lea, hanul Constantin Vodă.
Hanul Constantin Vodă, deşi bine zidit şi apărat, a fost distrus după aproape un secol şi jumătate, de „focul cel mare” din 1847. Ruinele hanului încep a fi dărâmate în 1856, iar printr-un decret domnesc din anul 1859, se hotărăşte construirea pe acest loc a Palatului de Justiţie, după proiectul întocmit de Alexandru Orăscu. Lipsa banilor a împiedicat realizarea construcţiei. Pe terenul rămas viran, numit „Piaţa Constantin Vodă”, s-au instalat câteva barăci. Într-una din aceste barăci, botezată „Alcazar” s-a deschis un teatru, pe scena căruia au evoluat artişti de valoare ca Matei Milo, Aristiţa Romanescu, Mihai Mateescu, Grigore Manolescu şi alţii. În anul 1873, pe acest loc, se instalează „Circul Suhr”.
17 iulie 1891. Augustin Orjan, directorul Poștelor, prezintă lui Lascăr Catargiu, președintele Consiliului de Miniștri, un raport cu propuneri de îmbunătăţiri a organizării serviciilor, în care revine şi la problema construirii localului poştelor. Lascăr Catargiu dă ordin Direcţiunei Poştelor şi Telegrafelor să elaboreze proiectele de legi necesare, printre care şi legea pentru construirea Palatului Poştelor.
27 octombrie 1891. Proiectul elaborat pentru construirea Palatului Poștelor este înaintat Ministerului de Interne.
29 mai 1892. Este sancționată Legea pentru construirea Palatului Poştelor, care prevedea următoarele : Art. I . Se autorizează Ministerul de Interne a construi în Bucureşti un local pentru serviciul telegrafo-poştal pe un loc care se va hotărî de Consiliul de Miniştri; Art. II . Se deschide, pe seama Ministerului de Interne, un credit de 3 000 000 care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau orice alt mijloc ce va găsi guvernul mai nimerit; Art. III. Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcţia localului, precum şi pentru cheltuielile de supraveghere a construcţiunii.
26 iulie 1892. Consiliul de Miniştri hotărăște ca Palatul Poştelor să se clădească pe locul numit „Piaţa Constantin Vodă”, iar pentru întocmirea programului şi a proiectului de construcţie să se însărcineze un arhitect care, împreună cu o persoană cunoscătoare a serviciului poştal şi telegrafic, să viziteze clădirile similare din străinătate şi să întocmească programul şi proiectul necesar după cerinţele administraţiei. Alexandru Săvulescu, arhitect al Ministerului Cultelor, este desemnat să întocmească proiectul Palatului Poştelor.
Sunt trimiși în străinătate directorul poştelor Ernest Sturza și Alexandru Săvulescu pentru a studia clădirile de poştă din Viena, München, Zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta în vederea întocmirii proiectului Palatului Poştelor. Modelul ales a fost cel al Palatului Poștei din Geneva.
24 ianuarie 1894. În urma licitației publice, lucrările de construcţie pentru Palatul Poștelor s-au adjudecat de „Societatea română de construcţii şi lucrări publice”. Lucrările au început imediat şi, până în toamnă, zidăria subsolurilor şi pivniţelor era scoasă la suprafaţă.
20 octombrie 1894. În cadrul unei mari solemnităţi, a fost pusă piatra de temelie a clădirii. La ceremonie au luat parte regele Carol I, prim-ministrul Lascăr Catargiu, toţi miniştrii, preşedintele Camerei, primarul Capitalei etc. Noul director al Poștelor, Dumitru Cesianu, în cuvântarea sa, a arătat că edificiul în construcţie va acoperi o suprafaţă de 8 000 m2, va costa peste 3 000 000 lei şi Capitala se va împodobi cu un monument care se va putea număra între cele dintâi palate poştale din Europa. La încheierea festivităţii s-a semnat pergamentul, care împreună cu mai multe monede româneşti de aramă, argint şi aur aflate în circulaţie, au fost zidite în colţul clădirii dinspre biserica Sf. Dumitru.
1895 – 1899. Lucrările la ridicarea Palatului Poștelor continuă sub noul director al Poștelor, Constantin Chiru, cel care acordă o importanță deosebită amenajării interioare a clădirii (iluminat, mobilier etc.). În 1899, în urma retragerii lui C. Chiru, director al Poștelor a fost numit Mihai Ghica, sub mandatul căruia vor fi finalizate lucrările.
3 mai 1899. S-a obţinut un credit extraordinar de 209 227 lei pentru lucrări de instalare a iluminatului electric şi ascensoarelor.
Iunie 1899. S-a votat legea pentru deschiderea creditului de 1 191 227 lei necesar lucrărilor de amenajare, instalaţii de lumină, aparate, instrumente, maşini, instalaţii speciale de telegraf, telefon şi mobilier.

Octombrie 1899. Încep să funcţioneze, în noul palat, divizia tehnică şi contabilitate.
Aprilie 1900. Se mută în noul sediul al Poștei celelalte divizii şi servicii ale direcţiei, apoi încep să funcţioneze aici şi oficiile centrale de poştă, telegraf şi telefon. În vechea clădire funcţiona, din anul 1893, o centrală telefonică cu capacitatea de 300 linii. În noul palat se instalează un multiplu telefonic de 3 000 linii. Palatul Poştelor avea cea mai modernă instalaţie de telefonie din Europa.
1901, toamna. Este inaugurat, fără fast (din cauza austerității impuse de Dimitrie A. Sturdza, președinte al Consiliului de Miniștri), noul Palat al Poștelor; inaugurarea festivă a avut loc abia în anul 1903.
Clădirea, amplasată pe un teren de peste 10 000 mp, are o suprafață desfășurată pe patru niveluri; faţadă monumentală, în stil neoclasic, cu un portic larg, format din zece coloane dorice. Clădirea are un acoperiş înalt cu învelitoare din tablă. Faţada principală se termină în părţile laterale cu cupole. Tot pe faţada principală se găsesc cele două sculpturi ale lui Ştefan Ionescu Valbudea, reprezentând pe Mercur, mesagerul zeilor şi o alegorie reprezentând Mecanica – progresul ştiinţei. Deasupra intrării au fost amplasate zece statui alegorice, între care și două realizate de Carol Storck (1854 – 1926) reprezentând „Drumul de Fier” și „Electricitatea”. Majoritatea statuilor au căzut la cutremurul din 1940, iar cele rămase, fiind afectate, au fost înlăturate de autorități pentru a nu pune în pericol trecătorii.
Statul roman a plătit pentru ridicarea și amenajarea Palatului Poștelor o sumă mult mai mare decât cea stabilită inițial (peste 6 milioane lei aur!). Se spune că prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, un om foarte strâns la pungă, atunci când trecea pe lângă aceste edificiu, își făcea cruce și se uita în altă parte!
În această clădire a funcționat și o școală profesională pentru pregătirea celor care lucrau în domeniu.
Prin Hotărârea nr. 1448 din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al R.S.R. decidea înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României. Pentru sediul muzeului au fost luate în calcul mai multe variante (Palatul de Justiție, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Poștelor sau ridicarea unui sediu nou), însă, în final, s-a decis amenajarea acestuia în clădirea de pe Calea Victoriei (fapt confirmat oficial pe 20 martie 1970, când apărea o nouă „Hotărâre a Consiliului de Miniştri privind înfiinţarea de Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”). S-a început amenajarea Palatului Poştei în ritm accelerat şi, doi ani mai târziu, pe 8 mai 1972, era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România (deşi iniţial se avusese în vedere ca inaugurarea să aibă loc pe 8 mai 1971, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea P.C.R.). La subsol a fost amenajată expoziţia „Tezaurul Istoric” iar în curtea interioară a fost ridicată „structura uşoară” care avea să adăpostească lapidarium-ul şi copia Columnei lui Traian.
Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie a R.S.R., aşa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric.



Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară; dintâi – nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii.
În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci.
Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie, aşa cum a rezultat, era întinsă în 49 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric. Din punct de vedere tematic, se împărţea astfel:
Paleoliticul, mezoliticul (sălile 1 – 3); neoliticul şi perioada de trecere la epoca bronzului (4 – 5); epoca bronzului (6); prima epocă a pietrei (7); oraşele greceşti din Dobrogea, a doua epocă a fierului – cultura geto – dacă (8 – 10); epoca dacică (11 – 13); epoca romană (14 – 17); populaţia autohtonă daco – romană, popoarele migratoare (18 – 18A); cultura materială şi spirituală pe teritoriul patriei noastre (19 – 20); formarea şi consolidarea statelor feudale româneşti (21); ţările române la sfârşitul secolului XIV – începutul secolului XV (22); Ţara Românească în a doua jumătate a secolului XV (23); cultura ţărilor române în secolele XIII – XV (24 – 26); Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (27); ţările române în secolul al XVI –lea (28); cultura ţărilor române în secolul al XVI-lea (29); ţările române în secolul al XVII-lea – primele decenii ale secolului al XVIII-lea (30); ţările române în secolul al XVIII-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea (31); cultura ţărilor române în secolele XVII – XVIII (32 – 33); mişcarea revoluţionară din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (34); perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 (35); revoluţia de la 1848 în ţările române (36); Unirea Principatelor Române, 1859 (37); cucerirea independenţei naţionale a României, 1877 – 1878 (38); România şi Transilvania la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (39); cultura la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX (40); România în anii 1914 – 1918 (41); România în anii 1918 – 1828 (42); România în anii 1929 – 1933 (43); România în anii 1934 – 1944 (44); revoluţia populară în România (45 – 46); România în anii construcţiei socialiste (47 – 49).
Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei – cu mai multe sãli largi – a fost dedicatã „Tovarãşului” (nomine odiosa…), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul.
Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia noastră „îngheţase”, într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte, foarte încet…
Anii ’90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie… Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs – aşa cum era şi de aşteptat – în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia „MNIR”. Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2015 numărul este mult mai mare, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră.
Muzeul s-a deschis către lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu, altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil incompletă:
„Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenhelt”, Frankfurt-Rotterdam, 1994
„I Goti”, Milano, 1994
„Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans”, Paris , Orléans, Nemours, 1996-1997
„Rings of passion: Five Emotions In World Art”, Atlanta, 1996
„I Daci”, Florenţa, 1997
„Traiano – ai confini dell Impero”, Ancona, 1998-1999
„Gotter und Helden der Bronzezeit. Europa in Zeitalter des Odysseus”, Copenhaga , Bonn , 1998-1999
„Celebrating Wedding – Splendid World of Needle Arts”, Tokio, Osaka, mai-iunie 1999
„România în al Doilea Război Mondial”, București, 2001
„Sticlărie venețiană din Renaștere până în secolul al XIX-lea”, București, 2002
„The Antique Bronzes in Romania”, Bucureşti, mai-noiembrie 2003
„Şi tu ai fost urmărit!”, itinerant, Romania, Germania, 2003-2004
„Expediţia suedeză în Cipru”, septembrie-decembrie 2005
„Dacia Avgvusti Provincia”, București, 2006
„România în timpul lui Carol I”, București, 2006
„Medalii și însemne masonice. Istorie și simbol”, București, 2006
„Comunismul în România”, București, Varșovia, 2007
„Vinul la banchete. Semne ale puterii”, București, 2008
„Orașele României”, Bucureștii, 2008
„Praga – 40”, București, Praga, 2008
„Onoarea Națiunilor. Ordine și decorații”, București, 2008
„A l’aube de l’Europe. Les grandes cultures neolithiques de Roumanie”, Olten – Elveția, 2008
„The Lost World of Old Europe”, New York, Oxford, Atena, 2009 – 2010
„Comorile timpului. Civilizații din Epoca Pietrei”, București, 2009
„Aviația în România. 1910 – 2010”, București, 2010
„Unearhed”, Norwich – UK, 2010
„Ori antichi della Romania. Prima e dopo Traiano”, Roma, 2010 – 2011
„Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare”, București, Chișinău, 2011
„70 – 80. Tinerețea noastră”, București, 2011
„Muzeele din România între clasic şi modern. Proiecte muzeale (1990-2010) „, București, 2011
„Basarabia 1812 – 1947. Oameni, locuri, frontiere”, București, Chișinău, 2012
„Genio Helvetico”, București, 2012
„BING. Magia jucăriilor”, București, 2012
„Comorile Chinei”, București, 2013
„Futurotextiles”, București, 2013
„Aurul și argintul Antic al României”, București, Timișoara, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Cluj-napoca, Târgu Mureș, Alba Iulia, 2013 – 2015
„Imagining the Balkans”, Ljubljana, Belgrad, București, Skopje, Atena, Cetinje, 2013 – 2015
„Haina îl face pe om. Șase secole de istorie vestimentară”, București, Oradea, 2014 – 2015
„Genio Gallico”, București, 2014
„Românii și Marele Război”, Milano, Torino, Roma, Trieste, Bruxelles, Bruge, 2014 – 2015
„Radiografia unei lumi dispărute. Privind înapoi spre trecut: Sultana – Malu Roşu, o aşezare preistorică de acum 6000 de ani”, 2015
„Exponatul lunii”, proiect în cadrul căruia au fost prezentate publicului numeroase artefacte, de mare valoare, din colecţiile muzeului – 2012 – prezent.
Am fost gazdele unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii academice şi de cultură. Promitem să revenim…
Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor vecine (dar, surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor curente şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia noastră şi-a câştigat – prin muncă, nu altfel – poziţia la care era obligată de chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale, cercetări arheologice, an de an, şi a devenit principalul actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură.
Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de reabilitare a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor. Reabilitarea structurii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat.
Desigur, încă de a doua zi a început procesul de reproiectare a expoziţiei permanente, complet diferită ca plan şi concepte. Despre planuri însă nu vom vorbi, fiindcă deocamdată nu sunt istorie. Menţionăm totuşi că, în ciuda dificultăţilor pe care reabilitarea le-a generat, am reuşit să ţinem deschise trei dintre secţiile expoziţiei permanente (Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul şi Columna lui Traian), iar holul central al muzeului este gazda mai multor expoziţii temporare. 

Bibliografie:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu